Mute

Donbas-ul, granița din ranița Russkii Mir

Armistițiul de la 1 septembrie

Ucraina și republicile separatiste din Donbas au convenit la 26 august asupra unui armistițiu. Acesta statua încetarea focului la linia de demarcație începând cu 1 septembrie, prima zi de școală. Părțile s-au înțeles și mai înainte asupra unor astfel de armistiții, însă niciodată nu s-a reușit încetarea totală a focului, de fiecare dată se ajungea doar la o diminuare a activității marțiale în zona de demarcație.
 

Armistițiul a intrat în vigoare pe 31 august, la miezul nopții. Reporterii Deschide.MD au mers în Estul ucrainean pentru a vedea cum se respectă armistițiul, dar și pentru a afla de la oamenii din Donbas cu cine e mai bine să trăiască: cu Ucraina sau cu separatiștii pro-ruși.

În Donbas, oamenii mor pe bune pentru libertate, pentru un kilometru de pământ. Separatiștii sunt numiți separi, teroriști, bastarzi, nemernici, zombați, cățele. Acolo există multe calificative care exprimă ura față de cei care au trădat, care au vrut să trăiască sub alt steag. Aici întâlnești oameni care îi urăsc sincer pe separatiști, cu toată ființa lor. Alții s-au resemnat și așteaptă tacit un deznodământ. Mai sunt însă și din aceia care așteaptă venirea „lumii ruse”, care încă visează să fie „eliberați”. Războiul nu este o glumă în Donbas, el distruge vieți și dezbină familii.

O femeie de pe o terasă povestește despre soțul ei, milițian în Kramatorsk, care a fugit în Rusia părăsindu-și familia, copilul nou-născut. A fugit în iulie 2014, împreună cu separatiștii care se retrăgeau spre direcția Donețk, iar acum locuiește în Rostov și n-are de gând să revină, deoarece în Ucraina va fi judecat pentru trădare de patrie, terorism, separatism și încălcarea jurământului. Bărbatul este polițist în Federația Rusă. El a fost unul dintre oamenii cu al căror aport a fost posibilă acapararea instituțiilor de stat în Kramatorsk și Slaveansk în aprilie 2014.

Kramatorsk-ul a fost eliberat pe 5 iulie 2014, după trei luni de ocupație. În acea zi, doar pe o porțiune de drum de vreo patru kilometri – care leagă Kramatorsk-ul și Slaveansk-ul – au murit 90 de separatiști ce se retrăgeau de pe poziții.

După eliberare, Kramatorsk-ul a început să se reabiliteze, orașul a devenit centru regional în locul Donețk-ului. Aici s-a transferat administrația din Donețk-ul ocupat, Universitatea de Medicină și Universitatea de Stat din Donețk. Din contul refugiaților veniți de pe teritoriile ocupate de separatiști, populația Kramatorsk-ului s-a mărit pe jumătate: de la aproximativ 100.000 până la aproape 150.000 de oameni. Au venit și investitori interesați de două uzine constructoare de mașini mari – NKMZ și SKMZ.

1. Istoria lui Constantin despre cum Rossia 24 face reportaje de război

Școala auto din Kramatorsk se află la periferia orașului. Aici îi găsim pe Constantin, directorul școlii, și pe Ana, asistentul său.

Constantin a documentat ocupația Kramatorsk-ului, fotografiind cu începere din aprilie 2014. Tulburările au început pe 13 aprilie, când niște oameni necunoscuți au acaparat consiliile municipale din Kramatorsk și Slaveansk. Ei au ocupat cele mai importante instituții de stat, comisariatele de poliție, clădirile SBU. Majoritatea oamenilor pur și simplu s-au predat, fără a opune rezistență, poate din frica față de kalașnikov-uri. „Aceste acțiuni au fost gândite minuțios, din timp, această acțiune nu putea fi una spontană”, spune Constantin. 

Înainte de ocupație a fost Maidanul, ne amintește bărbatul. Majoritatea populației din estul Ucrainei e vorbitoare de limbă rusă, de aceea nu a susținut Maidanul. Chiar dacă Ianukovici a fost președinte rău, lumea din estul Ucrainei a considerat că el a fost dat jos pe nedrept. Pe lângă asta, esticii se temeau că o să vină Bandera și o să le impună limba ucraineană.

„Să spunem sincer: și aici oamenii au fost foarte dezamăgiți de Ianukovici, însă percepția totală era că omul nostru este nedreptățit”. 

De fapt, tulburările au început mult mai devreme de aprilie 2014: în februarie, când s-a inițiat povestea cu Novorosia. „Rușii s-au pornit să popularizeze ideea despre Novorosia – cică să ajungă de la Lugansk până la Transnistria, iar acolo și voi sunteți foarte aproape. Înțelegeți că situația cu Donbas-ul este similară cu cea a Transnistriei, la noi însă e mult mai grav”.

Esticii îi susțineau pe separatiști. Ideile acestora păreau să fie bune la prima vedere – un trai mai bun, o autoguvernare economică, descentralizarea. Acum descentralizarea este promovată la nivelul autorităților centrale din Ucraina. Aceasta este una dintre căile spre găsirea unei soluții pentru conflictul din estul Ucrainei, însă nu cuprinde așa noțiuni ca securitate, apărare sau politică externă

Prima întrebare pe care și-au pus-o unii după răsturnare a fost de ce toate astea se făceau sub steaguri rusești? Steagurile ucrainene au devenit persecutate. „Scopul urmărit a fost destrămarea Ucrainei. La referendumul din 11 mai, organizat de separatiști în regiune, a participat multă populație. Ideile separatiste au fost foarte bine mediatizate”, își amintește Constantin. 

Constantin, directorul școalii auto din Kramatorsk
Constantin, directorul școalii auto din Kramatorsk © Sandu Tarlev / deschide.md

Spre luna mai, în Kramatorsk și Slaveansk nu mai existau nici presă, nici televiziune. Nu era posibil să obții informații din exterior. Abia după referendumul din 11 mai, Ucraina a înțeles că trebuie să-și elibereze teritoriile, mai ales după ce a cedat Crimeea. Kievul se temea că va pierde în curând Donbas-ul, pentru că este suprapoluat de etnici ruși veniți din Rusia pe timpurile Uniunii Sovietiece, și Harkov-ul, unde se înregistrau tulburări serioase. 

Negativismul emanat de separatiști s-a resimțit imediat după dispariția televiziunii ucrainene și odată cu persecuția celor care gândesc diferit. „Am devenit străini pe teritoriul nostru!”, spune Constantin.  

Pe 13 aprilie s-a desfășurat un miting separatist din Drujkovka, localitate din apropierea Kramatorsk-ului, la care au ieșit oameni cu panglicile Sfântului Gheorghe. „De unde le aveau? Priviți, ferestrele sunt întregi, ușile sunt întregi în clădirea consiliului orășenesc. Nimeni nu a opus rezistență în Drujkovka. În Kramatorsk erau niște baricade, era o vizibilitate de rezistență, în Drujkovka nu a fost nimic”.

Clădirea consiliului orășenesc din Kramatorsk, 14 aprilie 2014
Clădirea consiliului orășenesc din Kramatorsk, 14 aprilie 2014 © Din arhiva personală a lui Constantin
Constantin a fost în Kramatorsk pe 14 aprilie și a văzut ce se întâmplă în centrul orașului. În doar o singură zi, separatiștii au preluat instituțiile statului, deși, crede bărbatul, poporul, în genere, este foarte greu de organizat. Pe 15 aprilie, orașul era deja ocupat. 

Punct de control la intrarea în or. Kramatorsk controlat de insurgenții pro-ruși
Punct de control la intrarea în or. Kramatorsk controlat de insurgenții pro-ruși, 15 aprilie 2014 © Din arhiva personală a lui Constantin

După ocuparea Kramatorsk-ului și a Slaveansk-ului, a urmat asedierea aeroportului din Kramatorsk, care cândva era un mic aerodrom militar. 

În acel aeroport se afla un pluton al armatei ucrainene, cu un contingent de 30 militari. Bărbații au rezistat singuri, până în luna mai, când pe aeroport a fost debarcat un desant de 300 de militari. Militarii de la aerodrom erau bombardați continuu. „Se desfășura un masacru nebun. Pe ai noștri însă îi susținea aviația. Militarii de pe aerodrom au fost unicii oameni din Kramatorsk care au opus rezistență de la început până la sfârșit. Stăteau în mijlocul unui câmp, înconjurați din toate părțile, mereu expuși focului. Pro-ucrainenii, inclusiv noi, le duceam de mâncare”.

Militarii ucraineni au avut susținere din aer, MIG-urile ucrainene au zburat deasupra aerodromului doar o vreme, până în ziua în care, separatiștii au ajuns în posesia sistemelor de rachete portabile „PZRK” şi MIG-urile au încetat să mai zboare. Cu acest sistem separatiștii au doborât un elicopter lângă dealul Karaciun, omorând un general ucrainean și echipajul.  

Anumite frânturi de rezistență au existat, totuşi, în Kramatorsk. În oraș apăreau sporadic steaguri ucrainene. Rămăseseră o mână de pro-ucraineni, rezistența cărora era mai curând tacită, pentru că îşi riscau vieţile. „Unul dintre cunoscuții mei cu care am făcut motocros, Vasili, a dispărut fără urmă. În perioada în care desantul din Dnipropetrovsk a fost debarcat pe aerodrom, pro-ucrainenii le duceam soldaților de mâncare. Oamenii dispăreau pur și simplu, pentru că ajutau forţele armate. Șatski, directorul parcului de tramvaie, a dispărut în unul dintre subsolurile în care a fost târât de separatiști. Se instauraseră o adevărată teroare!”. 

2. Cum a fost bombardat Kramatorskul

Peste două luni de la ocupație a început bombardamentul Kramatorskului. Prima clădire în care s-a tras a fost Şcoala Auto a lui Constantin. În incinta şcolii se aflău instructorii și studenţii. Atacul a început la ora 16:30, pe 14 iunie. După acel bobardament, orașul nu a mai știut de liniște. A început exodul, după ce, în unul dintre microbuzele de rută, care a nimerit sub bormbardament, au murit șapte civili, iar într-un bloc de nouă etaje au nimerit 16 proiectile.

Autobuz vechi în curtea școlii auto din Kramatorsk
Autobuz vechi în curtea școlii auto din Kramatorsk © Sandu Tarlev / deschide.md
 „La cinci minute după ce școala noastră a fost bombardată, au venit separatiștii și ne-au întrebat câți oameni au fost răniți? Toată lumea era nevătămată, le-am zis. `Aveți unde să vă ascundeți? În curând va fi al doilea bombardament! Noi șitim, Ucraina vă bombardează`, au zis separatiștii. Apoi ei ne-au îndeamnat să ne ascundem în subsol. Au urmat încă cinci împușcături de aruncător de mine, apoi a urmat o pauză
Constantin, directorul școlii auto din Kramatorsk
Constantin, directorul școlii auto din Kramatorsk © Sandu Tarlev / deschide.md
și iar au tras de cinci ori. Abia după, noi am aflat că ei aveau mortiere neprofesioniste, care necesitau răcirea după fiecare rafală. Acei băieți, separatiștii, au zis să ieșim că nu vor mai fi bombardamente. După 10 minute, vine Rossia 24 și ne întreabă de ce Ucraina ne bombardează? Noi însă i-am întrebat, oare nu le e frică de faptul că bombardamentul se poate repeta. Nu, au zis, nu se tem. Și-au scos aparatajul și s-au apucat să filmeze. Prin urmare, ei erau absolut convinși că nu va mai fi nimic. Știau că nu va mai fi niciun bombardament și au venit să-și facă materialele despre cum Ucraina își ucide propriul popor”, destăinuie Constantin.

Pe drumul care leagă Kramatorsk-ul și Slaveansk, în desișul de pe marginea șoselei, se afla un alt pluton de 25 de militari ucraineni. Plutonul era poziționat între două bloc-postrui ale separatiștilor și era supus în permanență focului. Un pluton separatist se afla la intrarea în Kramatorsk, iar altul la intrarea în Slaveansk. Drumul care leagă aceste două orașe e doar de câțiva kilometri. Militarii aveau puțină apă, puțină mâncare, și nu aveau steagul Ucrainei, „Când ne-am apropiat, i-am întrebat cine sunt. Ne-au zis că-s ostași ucraineni. I-am întrebat atunci de ce nu au steagul Ucrainei. Evenimentele i-au luat pe militarii ucraineni pe neprins de veste. Aveam în mașină steagul Ucrainei pe care i l-am”, mărturisește Constantin.

Armata ucraineană după eliberarea or. Kramatorsk, 8 iulie 2014
Armata ucraineană după eliberarea or. Kramatorsk, 8 iulie 2014 © Din arhiva personală a lui Constantin

După eliberare, Constantin și Ana au aflat că nu erau singurii din regiune care le duceau ostașilor merinde. Lumea se temea să vorbească despre ajutorul pe care îl ofereau militarilor ucraineni. „Am fost foarte uimiți când niște cunoscuți ne-au spus că duceau merinde ostașilor ucraineni. Ucrainenii se temeau să vorbească despre acest lucru. Familii întregi se destrămau din cauza diferenței de viziuni. Prietenii se certau pe marginea chestiunii separatismului. Nici nu se punea problema ca cineva să vorbească deschis că susține ostașii ucraineni”. 

 

 

După bombardament, o mare parte din oameni au fost copleșiți de o depresie colosală, alimentată și de lipsa unei informații corecte. Impresia era una: Ucraina a renuțat la acele teritorii, le-au abandonat. La toate astea se adaugă și faptul că separatiștii îi expropriau pe oamenii: le luau autoturismele, microbuzele, alte bunuri. Lucrurile nu funcționau normal. Aşa a continuat până în iulie 2014. Între timp, armata ucraineană își fortifica prezența în regiune. Pe 5 iulie, ziua în care s-au dat luptele pentru eliberarea Kramatorsk-ului și Slaveansk-ului, pe porțiunea drum care unește aceste două orașe, au murit 90 de separatiști și 2 ostași ucraineni din plutonul de pe marginea drumului. În acea zi, forțele armate ale Ucrainei au eliberat Slaveansk-ul, Kramatorsk-ul și Constantinovca, iar separatiștii au fugit tocmai în Donețk, la 100 de kilometri distanță, unii s-au retras cu automobilele furate de la oameni.

„Imediat am simțit o eliberare. Ne-am bucurat enorm. În doar 2-3 zile orașul a început să funcționeze. Școala a fost reconstruită din banii statului, dar și alte din alte surse”, spune Constantin.

Constantin, directorul școlii auto din Kramatorsk
Constantin, directorul școlii auto din Kramatorsk © Sandu Tarlev / deschide.md

Bărbatul este absolut convins că Ucraina ar fi eliberat în vara anului 2014 și Lugansk-ul, și Donețk-ul, însă atunci Rusia s-a implicat în forță și a urmat ceea se numește „Cazanul din Ilovaisk” sau încercuirea Ilovaisk-ului, când armata ucraineană a fost atacată cu Uragan-uri de pe teritoriul Federației Ruse. În lupta pentru Ilovaisk au murit 366 de ostași ucraineni.   

3. Avdeevka și Popasnoe, câteva ore pe linia de demarcație

Mergem spre Avdeevka, o localitate lângă Donețk, ce se află acum sub control ucrainean. Călătoria începe la ora opt dimineață, reușim înainte de asta să cumpărăm un bax cu Coca-Cola și niște ciocolate Snickers pentru ostași.

„Să nu ziceți Ucráina, ci Ucraína. Și niciodată „pe Ucraina”, ci „în Ucraina”, așa zic moscoviții.  Știu că țara voastră se numește Moldova, și nu Moldavia, așa cum îi spun muscalii. Dar eu un lucru nu înțeleg, de ce voi, moldovenii, nu vă uniți cu românii, că aveți aceeași limbă, și să-i terminați pe separatiștii ceea ai voștri!”, exclamă Serghei, șoferul care ne duce spre linia de demarcație și care devine stalkerul nostru pentru două zile. 

Drumul pustiu spre Avdeevka
Drumul pustiu spre Avdeevka © Sandu Tarlev / deschide.md

Mergem pe un drum pustiu, trecând de mai multe bloc-posturi unde ni se verifică actele, pașapoartele și acreditările SBU. Cei de la bloc-posturi au numele noastre în telegrama pe care au primit-o cu o zi înainte de la centrul de presă al ATO. 

La intrarea în Avdeevka peisajul devine industrial. Localitatea este împânzită de un smog alb de la uzina coxo-chimică – cea mai mare uzină de prelucrare a cărbunelui din Uniunea Sovietică. În apopierea uzinei se află o groapă neagră, imensă, din care se sustrage cărbunele.

Uzina coxo-chimică din Avdeevka
Uzina coxo-chimică din Avdeevka © Sandu Tarlev / deschide.md

 

Uzina coxo-chimică din Avdeevka
Uzina coxo-chimică din Avdeevka © Sandu Tarlev / deschide.md

Batalionul 13, compania 58
Batalionul 13, compania 58 © Sandu Tarlev / deschide.md
Batalionul numărul 13, compania 58 se află pe un deal la o distanță de câțiva kilometri de Donețk, iar distanța de pozițiile separatiștilor e de aproximativ 800 de metri. Aici ne întâlnește Vlad Nemeț, comandantul plutonului, care poartă numele de apel „Hunter”. Anul trecut aceste poziții erau ale separatiștilor, timp de un an, armata ucraineană a reușit să avanseze. Pe 26 august părțile au convenit să nu mai deschidă focul începând cu 1 septembrie. Separatiștii însă nu respectă înțelegerea și deschid focul în fiecare noapte.

„Deocamdată, nimeni din plutonul nostru nu și-a pierdut viața de când s-a decis armistițiul. Au fost răniți, dar nu grav. M-am întors din învoire pe 30 august, atunci a fost un bombardament serios. Au deschis focul asupra satului Kamenka, care se află aici în apropiere. Oamenii și-au luat copiii și au plecat de acolo”, ne spune Hunter.

În noaptea de 24 august, sepratiștii i-au „felicitat” pe cei din plutonul batalionului 13 din Avdeevka, deschizând focul fix la ora 00:00.

Aflăm apoi de la cineva că Pravîi Sektor (Sectorul de dreapta) are o altă abordare asupra armistițiului. Logica celor de la Pravîi Sektor ar fi următoarea: „Acordurile de la Minsk sunt pentru voi, iar noi avem de înfruntat un război”. De obicei, Pravîi Sektor acționează noaptea, în grupuri diversioniste, care realizează anumite operațiuni după linia de demarcație, în regiunea cătunului Zaițevo. Batalioanele celor de la Pravîi Sektor sunt formate în mare parte din voluntari.

 

„Hunter”, Serghei Nahid și Denis
„Hunter”, Serghei Nahid și Denis © Sandu Tarlev / deschide.md

În pluton îl întâlnim pe Serghei Nahid, din regiunea Odesa, un băiat de 24 de ani, care vorbește ucraineană. Acasă au rămas soția și copilul de niciun an: o fiică pe care încă nu a reuști să o vadă. Nahid a venit pe front ca să-și apere familia, iar fiica lui – să trăiască în libertate. Plutonul se află pe un drum care înainte ducea spre Donețk, între două fâșii de pădure. De fapt, orașul se vede de pe pozițiile ucrainene. Dar mai bine se văd separatiștii. Ni s-a recomandat să ne scoatem hainele noastre stridente, „e totuși război aici”, iar în regiune bântuie Baghera, lunetista despre care se vorbește că e din Serbia. Până la urmă, s-a adeverit că e un mit: nu e din Serbia. Adevărul este însă că femeia e foarte crudă: țintește în testiculele ostașilor. „Baghera e o femeie serioasă, cu dânsa nu te pui, te ochește drept în coaie. De fapt, separatiștii au o manieră perversă de a mutila prizonierii de război. Mulți dintre băieții noștri au fost castrați”, spune Nahid și ne arată spre un bărbat blond ce a iese dintr-un UAZ, este îmbrăcat în haine militare, ponosite. „Uite, noi îl avem pe separatistul nostru, numele lui de apel este Separ”, râde Nahid. A fost prins pe linia de demarcație, a recunoscut că a luptat pentru separatiști. Acum militarii ucraineni îl țin la munci, îi oferă, în schimb, mâncare și haine. „De fapt, nimeni nu-l mai păzește de ceva timp, ar fi putut să fugă demult, dar s-a deprins cu noi aşa cum se deprind câinii cu oamenii buni”, spune Nahid. 

Serghei Nahid și ofițerul de presă, Denis
Serghei Nahid și ofițerul de presă, Denis © Sandu Tarlev / deschide.md

Înspre nord se văd pozițiile separatiștilor, steagul DNR, saci albi clădiți pentru fortificare. Nemeț ne arată mândria plutonului, mitraliera „Maxim”, fabricată în 1945. A fost adusă nouă în pluton, de la un depozit de armament din regiune. Nemeț ne povestește cu mândrie: „Funcționează perfect, trage până la 2,7 kilometri, e mult mai bună decât armamentul nou de același calibru, care împușcă la 1,5 – 2 kilometri. Singurul dezavantaj este greutatea. Avem grijă de ea. Când o punem în funcțiune, separatiștilor le dispare cheful să se mai plimbe pe aici”. Acum, „Maxim” are țeava îndreptată în direcția separatiștilor pro-ruși. 

Nemeț ne arată mitraliera „Maxim”
Nemeț ne arată mitraliera „Maxim” © Sandu Tarlev / deschide.md
Într-un desiș, Nemeț ne arată gropile rămase după bombardamentul din 30 august, strânge niște așchii de fier de pe jos și ni le dă ca suvenire. Armistițiul a ținut doar zinci zile, în cea de-a șasea zi separatiștii au deschis focul. Se împușcă, de obicei, noaptea.

La plecarea din pluton aflăm că o femeie din Avdeevka a fost rănită în piept în timp ce lucra în grădina din spatele casei. La spitalul din Avdeevka, a fost operată cu succes. Acasă îl găsim pe fiul ei, care ne-a povestit cum s-a întâmplat totul. 

4. Batalionul din satul Popasna

Ajungem în batalionul din satul Popasna din direcția Lugansk. Plutonul din Popasna se află la 1000 de metri de pozițiile separatiștilor. Lângă o placă de beton, se află un mulaj de om: o sperietoare. În acest pluton luptă ostași care își îndeplinesc serviciul în termen și ostași angajaţi în bază de contract. Pe direcția Lugansk atmosfera e mai liniștită, se trage mai puțin. Împușcătrurile se aud mai des în direcția Donețk, în zona industrială de după Avdeevka, în Zaițevo. Pe acele direcții se raportează pierderi de câte unu-doi ostași pe zi.  În Popasna, în plutonul în care am ajuns, ultima pierdere a fost la sfârșitul lunii august.

Aleksandr, comandantul batalionului din Popasna
Aleksandr, comandantul batalionului din Popasna © Sandu Tarlev / deschide.md

Comandantul, Aleksandr, este un bărbat trecut de 50 de ani, uscățiv, sceptic și sigur pe sine, cel puțin aceasta este impresia pe care o creează atunci când ține Kalașnikov-ul în mâini. Ne asigură că acolo unde ne aflăm suntem în zona de acoperire nu doar pentru lunetiști, dar și pentru mitraliere, mortiere și aruncătoare de mine. Comandantul cunoaște numele și numele de apel al tuturor celor care luptă de partea separatiștilor. De acest lucru se ocupă ostașii de la comunicare.  

© Sandu Tarlev / deschide.md

Ne povestește despre motivația celor care luptă pentru serparatiști. „În mare parte, ei sunt nimeni și au fost nimeni înainte de război. Lucrurile se schimbă atunci când ei pun mâna pe arme. Acești oameni, de genul Motorola sau Ghivi, înainte de război au fost niște paznici la magazine, au devenit brusc, peste noapte, luptători, spartani renumiți în toată lumea rusă. Esența lor însă nu se schimbă: ei sunt nimeni și vor rămâne nimeni, chiar dacă acum li s-au dat automate și ei au drept de viață și de moarte asupra celorlalți”, explică comandantul. 

În batalionul din Popasnoe îl întâlnim pe Andrei, un ostaș de 18 ani, din Vinnița. A absolvit colegiul militar, iar acum își îndeplinește slujba în termen, după care va trece la contract. Vrea să devină militar de profesie, pentru că, zice băiatul, cartea nu s-a lipit de el. „Dar trebuie cineva să apere țara”, spune Andrei. 

La întoarcerea din Popasnoe, trecem pe la spitalul de psihiatrie din Slaveansk. Un complex de blocuri ciuruite, degradate. Aici s-au ascuns sute de separatiști, spitalul a fost distrus de Armata Ucraineană în 2014 tot cu teroriști.

Un bloc de pe teritoriul spitalului de psihiatrie din Slaveansk
Un bloc de pe teritoriul spitalului de psihiatrie din Slaveansk © Sandu Tarlev / deschide.md

 

5. Istoria lui Serghei, stalkerul, despre cum Lumea Rusă vine să te elibereze

Serghei este unul dintre acei ruşi care nu s-a lăsat influenţaţi de propaganda Kremlinului. E taximetrist. A lucrat doi ani ca să-și acopere creditul pentru automobilul de lucru, și-a pierdut slujba de funcționar bancar în timpul crizei din 2008. Chiar și așa, Serghei nu crede în poveştile despre lumea rusă, în existenţa câinilor cu colaci în coadă. El ne-a împărtăşit viziunea sa asupra evenimentelor.

„Cum a început toată povestea? Așa cum țineți minte a fost… Euromaidan…  După evenemintele de la Kiev, după ce Ianukovici a fugit, aici au început să fie acaparate clădirile de stat. Am văzut cu ochii mei ocupația separatistă din Kramatorsk. În ziua aceea lucram pe taxi. De mașina mea s-a apropiat un domn și m-a rugat să-l duc la clădirea consiliului orășenesc. Era tăcut, dar a spus că ei o să ne ajute… Mai târziu am înțeles: acel bărbat era unul dintre diversioniștii care adunau mulțimea pentru asaltul asupra consiliului orășenesc din Kramatorsk. Faptul că forțele rusești au fost implicate în toată treaba asta, e demonstrat demult. Mulțimea de oameni care a manifestat pentru lumea rusă… Acești oameni au fost aduși în oraș din timp, trăiau aici de ceva timp, cam cu o lună înainte de evenimente. Pe urmă, la un moment dat, acești oameni au fost sunați și cu toții s-au strâns la locul stabilit. Erau niște venetici, nu erau de pe loc, fețele lor nu le-m văzut niciodată”. 

Serghei s-a născut în Kramatorsk, trăiește deja 35 de ani acolo. Știa sigur că oamenii care au pus stăpânire pe instituții nu erau din Kramatorsk. Chiar și acum, în Kramatorsk, locuiesc oameni străini locului, refugiați din Donețk și Lugansk. Are neamuri în Slaveansk care au susținut mișcarea separatistă, din simplul motiv că sunt ruși. Părinții lui Serghei au venit din regiunea Kursk, Rusia, dar susțin Ucraina. Sora tatălui și fiica ei, care trăiesc în Slaveansk, susțin forțele separatiste până în ziua de azi.

„Când l-am adus pe acel bărbat la clădirea consiliului orășenesc, m-am dat la o parte, la aproximativ 100 de metri. Stăteam în mașină și priveam ce se întâmplă. Apoi apare o mașină, Dacia Logan, cu numere din Ucraina Centrală, oamenii din vehicul m-au întrebat unde se află clădirea SBU. A devenit clar că e o lovitură, un puci… Le-am spus că nu știu unde e clădirea SBU, eram sigur că dacă le spun că știu, mă vor ruga să-i însoțesc. Cu toate acestea, în copilărie, mă jucam pe temelia acesteia, pentru că se afla lângă locuința mea”. 

O mătușă de-a lui Seghei e taxatoare la troleibuze și i-a povestit așa o istorie: era un bărbat care mergea adesea cu troleibuzul în care ea lucra și o întreba de fiecare dată: „Dar unde pot să cobor la...”, „...Dar acolo ?...” Toată luna a mers cu troleibuzul și, într-o zi, ea îl întreabă: „Ați venit aici în deplasare?”, iar el: „O să aflați totul la timpul potrivit...”. Se întâmpla înainte de asalt.

Nimeni nu a crezut vreodată că cineva va lua cu asalt consiliul orășenesc. Lumea a crezuse că poliția a primit ordin din Donețk să se.., autoacapareze! Dar, în realitate, a fost altfel. Au fost trei sute de milițieni care au trădat. Serghei îi numește „gunoaie”: sunt, zice, oameni care s-au vândut, lucrau exclusiv pentru interesele proprii, nimic nu se făcea pe gratis, începând de la polițistul de sector și terminând cu șeful consiliului orășenesc.

Lumea aștepta să intre armata ucraineană în orice zi… Armata a încercat de câteva ori să intre: Brigada 25 a a vrut să intre din partea satului Sergheevca, regiunea Harkov. Când trupele încercau să pătrundă, bunicuțele săreau sub blindate cu lacrimi pe față și strigau că Armata Ucraineană vine să le ucidă. A fost o adevărată  isterie. 

Atmosfera de conflict se intensifica pe zi ce trece, numărul oamenilor străini se mărea. După calculele lui Serghei, la momentul când „separatiștii” fugeau din oraș, contingentul din Slaveansk și Kramatorsk era în jur de 5000 de oameni. Când armata ucraineană ataca de pe dealul Karaciun, la marginea orașului erau foarte mulți separatiști puși pe fugă, se ascundeau prin tufișuri, toți aveau automate.

6. Separatiștii, oameni amabili

La bloc-posturile separatiștilor, pe lângă oameni necăjiți, alcoolici, se aflau și persoane îmbrăcate bine, îngrijit. Mulți bărbați erau de vârstă pensionară și mai tineri, dintre cei care nu ajunseseră la vârsta de pensionare, veterani ai războiului din Afganistan, dar nu erau de-ai locului, ci străini. 

Separatiștii de la bloc-posturi erau amabili, zâmbitori, nu făceau rău nimănui. Permiteau trecerea pentru toți, însă doar după ce controlau portbagajul mașinii, verificau pașapoartele. Oamenii care aveau viza de reședință în Kramatorsk treceau fără probleme. Serghei pleca adesea cu mașina din oraș, chiar dacă conflictul armat era deja în toi, iar obuzele de 120 mm cădeau alături de blocurile locative.  

„Mulți vor spune că separatiștii bombardau orașul. O făcea însă armata noastră de pe dealul Karaciun… Împușcau noaptea, când nu era nimeni pe stradă. La ora 20:00, vara, afară încă era luminos, orașul însă murea, mașinile nu mergeau, transportul public la fel, nu era nimeni. Nici măcar gheretele cu țigări și bere nu lucrau. Bomardamentele, rare, începeau în jurul orei 23:00… Se țintea în posturile separatiștilor, de aceea nimereau lângă blocurile de locuit, separatiștii fiind plasați în preajma acestor blocuri. Împușcau cu mine anti-infanterie de 120 mm, care  nu lăsau semne foarte mari. În asfalt mina aceasta lăsa un semn cât o farfurie, în schimb așchiile zburau cu o viteză uriașă în toate părțile”. 

Pe Serghei Handurin, Stalkerul nostru la linia de demarcație, l-am întâlnit la o ceremonie de înmormântare a osemintelor ostașilor sovietici căzuți în Al Doilea Război Mondial lângă satul Rai-Aleksandrovka, de lângă Lugansk. Provine dintr-o familie de ruși care a venit în aceste părți în anii când nomenclatura sovietică promova strămutarea rușilor în republicile sovietice. Mama lui este profesoară, iar tatăl a lucrat la NKMZ (Novokramatorskii Mașinnîi Zavod). Pe timpuri, în Donbas, salariile erau atât de mari și privilegiile sociale atât de atrăgătoare, încât rușii acceptau să fie strămutați în aceste părți cu sutele de mii. Un salariu în industrie ajungea aici până la 800 de ruble – colosal pentru Uniunea Sovietică. Muncitorii se bucurau și de privilegii la obținera locuințelor. Serghei însă, deși este etnic rus, nu a susținut niciodată mișcările sepratiste din Donbas, este patriot ucrainean și vorbește fluent limba ucraineană.

„Rușii au venit pe aceste teritorii, au sădit mesteceni și au spus: «De azi înainte acesta este pământ rusesc. Aș tăia toți mestecenii cu toporul!” este una dintre vorbele de duh ale stalkerului. Mâna dreaptă a lui Serghei este acoperită cu un strat gros de bandaj de sub care iese o cicatrice imensă. A fost rănit în una din zilele când transporta un grup de jurnaliști spre linia de demarcație.

„La un moment dat, câteva mine au nimerit în apoprierea casei mele, continuă stalkerul povestea despre Kramatorsk. Blocul nu a avut de suferit, în schimb cel vecin a fost distrus parțial. Ne era frică, copiii dormeau, eu cu soția nu știam ce să facem. Toți oamenii din bloc (unul cu 9 etaje) fugeau pe scări în jos, afară. Îi opream, însă masele de oameni nu judecă în așa momente. A doua zi mi-am luat copiii – eu am două fete, de 4 și 10 ani (atunci aveau 2 și 8) –, mi-am luat soția, părinții și i-am dus din oraș. Acolo unde mi-am dus familia, într-o localitate lângă regiunea Breansk, Rusia, aproape 90% din populație susținea Rusia. Oamenii făceau ochi mari și ne întrebau cum de putem fi împotriva Rusiei. Pe urmă am vorbit cu câțiva soldați de grad înalt de acolo și ei mi-au spus că toate localitățile ucrainene care se află la graniță cu Rusia sunt, toate, cu mentalități separatiste. Este vorba de regiunile Sumi, Harkov, Lugansk, Donețk”.

Noaptea în Kramatorsk
Noaptea în Kramatorsk © Sandu Tarlev / deschide.md

Oamenii erau atât de bucuroși că a venit lumea rusă, încât plecau cu miile tocmai la Moscova. Autobuzele spre Moscova mergeau mai des decât troleibuzele. Serghei crede că au fost aduse toate „Ikarus”-urile din regiunile apropiate. Biletul costa pe atunci 600 de hrivne, deși la început era 450 de hrivne. Din toate regiunile – Donețk, Lugansk, Kramatorsk – plecau autobuze spre Moscova. Din cinci în cinci minute puteai observa un autobuz cu inscripția „Moscova”. Venitul unei curse spre Moscova, curat, era de 1000 de dolari. Oamenii plecau masiv din oraș, Serghei, ca tximetrist, avea de lucru în fiecare zi. „De asta și am revenit în oraș, foarte multă lume mă suna, cel mai des plecau în regiunea Harkov, Dnepropetrovsk, acolo unde era mai liniște”. 

Intrarea în orașul Slaveansk
Intrarea în orașul Slaveansk © Sandu Tarlev / deschide.md

„Când am plecat la Slaveansk –vă spun cum este –, stăteau soldați ucraineni, în haine rupte, uzi, era după ploaie; armata ucraineană era dezbrăcată, flămândă; militarii arătau mai rău decât niște boschetari. Semănau cu oameni din India, de la gunoiști. Iată așa arăta armata ucraineană. E vorba de soldații care se aflau în prima linie. Aveau unghiile negre, de parcă scormoneau pământul cu mânile, ca să-și facă un culcuș. Nu era nicio tehnică, nici benzină, aveau doar câte o armă și atât. Trebuie să ții poziția asta, ia automatul și dă-i bătaie. Peste 50-100 de km, mai stăteau două linii de apărare… Şi, cu cât mai departe, cu atât mai bine arătau soldații. Peste o sută de kilometri, toți erau îmbrăcați în hăinuțe noi, aveau bocancii lustruiți, curăței, frumușei, era Garda Națională! Acum, în armata ucraineană totul e bine. Oamenii sunt sătui, îmbrăcați, încălțați, au tehnică, au combustibil, demult n-am auzit ca cineva să se plângă că nu le ajunge nimic”.

Soldat ucrainean, Avdeevka
Soldat ucrainean, Avdeevka © Sandu Tarlev / deschide.md

În primăvara anului 2015 au fost ridicate salariile militarilor ucraineni. Unii bărbații în Ucraina sunt nevoiți să lucreze cu un salariu de 2000-3000 de hrivne pe lună. Armată devine o oportunitate, salariul minim este de 7000 de hrivne, iar dacă ești în prima linie, mai ai deasupra 4000. Deci, cei din linia întâi primesc 11000 de hrivne, aproximativ 400 de dolari. Chiar și așa, mulți bărbați aleg lupte pe contract pentru 400 de dolari. 

„Ne apropiem de ziua de 5 iulie 2014. Kramatorskul a fost bombardat intens pe 1, 2, 3, 4 iulie… De pe 2 pe 3 a fost un bombardament masiv al sectorului în care locuiesc. Era armata ucraineană. Din apartamentul părinților, din centrul orașului, aveam o priveliște frumoasă. De acolo se vedea orașul Slaveansk. De pe dealul Karaciun vedeam o lumină, după câteva secunde și se auzea obuzul, un şuieirat și apoi explozia. Aproximativ 15 obuze au nimerit în locul unde este amplasat blocul în care locuiesc. Au stins apa, lumina o stingeau foarte des. După cele 15 obuze, separatiștii au stins lumina, ca să îngreuneze lucrurile pentru armata ucrainenă”.

Serghei, lângă mașina sa pe dealul Karaciun. În spate se vede orașul Slaveansk
Serghei, lângă mașina sa, pe dealul Karaciun. În spate se vede orașul Slaveansk © Sandu Tarlev / deschide.md
Cea mai mare luptă, s-a dat când separatiștii plecau din oraș: era în noaptea de pe 4 pe 5 iulie 2014. Confruntarea a început la orele 23:00. Orizontul ardea! Separatiștii părăseau orașul Slaveansk prin Kramatorsk. Erau patru coloane. După, oamenii povesteau ceea ce au văzut cu ochii lor: o coloană a fost trimisă la moarte sigură, pe drumul care duce din Slaveansk în Kramatorsk, coloana separatiștilor a fost distrusă, pentru că la mijloc se aflau băieții ucraineni. Comandanții care le-au dat indicații să plece i-au trimis, de fapt, să moară. O altă coloană se vedea foarte bine de pe dealul Karaciun. Era formată dintr-un tanc, o mașină blindată și câteva vehicule. Separatiștii au băgat special în blindată niște jurnaliști ruși. „Nu cunosc numele acelor jurnaliști, dar prietenii mei din AFP îi știau. Era o jurnalistă rusă, care avea niște apucături separatiste foarte foarte serioase și a venit aici să facă materiale, să apere lumea rusă. Au murit cu toții. S-a făcut special, ca să spună pe urmă: „Uitați-vă, au fost uciși jurnaliști ruși”.

 

Trei coloane din cele patru au plecat prin altă parte și, chiar dacă s-a tras în direcția lor, au reușit să plece. Pe data de 5 iulie, la ora 4 dimineața, Serghei se afla în apartamentul părinților săi lângă clădirea SBU, pe strada Iaroslav Mudrîi. Se auzeau vuiete, când a ieșit pe balcon, ca să vadă ce se întâmplă, i-a sărit în ochi o coloană mare de autobuze, mașini blindate: în jur de 150 de unități de tehnică militară, care intra pe teritoriul SBU. Au stat vreo 20 de minute după care au pornit la drum.

La 5 dimineața, Serghei știa sigur că ucrainenii au învins, că separatiștii sunt pe fugă. Avea ochii înlăcrimți, înțelegea că orașul scapă de ciumă, că șobolanii se retrag. Coloana avea o lungime de 4 kilometri. În acea zi, după o noapte de bombardamente și împușcături, Serghei a avut mult de lucru, pentru că oamenii continuau să părăsească orașul. „Telefonul meu fierbea de la atâtea sunete, aveam programare pe o săptămână înainte. Oamenii nu găseau transport cu care să plece. Unii spun că taximetriștii au făcut averi pe seama oamenilor, eu pot să spun așa, poate cineva și s-a îmbogățit, eu îi duceam pe clienții mei fideli, nu voiam să pierd acest lucru, ia prețurile eu nu le-am ridicat. Îi rugam pe clienții pe care îi duceam în Harkov sau undeva mai departe să-mi achite drumul dus și întors”.

Peste două zile, Serghei a plecat pentru prima dată în Slaveansk. Pe drum nu era transport, întâlneai rar o mașină… Peste tot erau împrăștiate mașini arse. Soldații ucraineni îl opreau pe Serghei la fiecare 200 de metri și-i controlau actele. A văzut o mașină de model GAZ, iar niște civili băgau în salonul acesteia bucăți de trupuri omenești. Pe unele porțiuni de drum era sânge uscat. „Lângă monumentul soldaților ucraieni, instalat între Slaveansk și Kramatorsk, erau niște oameni – ori voluntari, ori soldați îmbrăcați în civil –, care încărcau cu ajutorul unei pături niște bucăți de carne în mașini. Cadavrele au fost strânse în primul rând, apoi tehnica!”.

După eliberare, de Serghei s-a apropiat un bărbat cu aparat de fotografiat ce atârna de gât. Fotograful l-a întrebat ce crede despre situația din regiune… Au mai vorbit lângă hotel vreo 5-10 minute, iar seara aâ fost sunat de un reporter de la AFP care i-a propus de lucru. Seghei a lucrat cu France Press, EPA, Reuters, Simon Ostrovsky și cu o mulțime de alte publicații scrise și online.

Ajungem cu Serghei pe dealul Karaciun, unde se asamblează un nou turn pentru telecomunicații. Soldații ne lasă să trecem fără să ne mai verifice actele. Ucraina nu va mai pleca niciodată de pe acest deal, pentru care s-a vărsat mult sânge. În curând, pe ecranele din regiune vor apărea canalele ucrainene.

7. Turiștii pensionari, vin în Kramatorsk după bani și alimente

Serviciul de protecție socială din Donbas a fost transferat din Donețk în Kramatorsk după ce orașul a fost eliberat de sub separatiști. Acum în regiune sunt înregistrați peste 637.000 de refugiați din regiunile ocupate de separatiști dintre care 173.000 de persoane sunt apte de muncă, 71.000 sunt copii, aproximativ 25.000 de oameni sunt invalizi, iar 378.000 sunt pensionari. În total, aproximativ 550.000 de familii s-au refugiat de pe teritoriile necontrolate de autoritățile ucrainene pe teritoriile care se află sub controlul puterii constituționale.

Intrarea în clădirea Serviciului de protecție socială din Kramatorsk
Intrarea în clădirea Serviciului de protecție socială din Kramatorsk © Sandu Tarlev / deschide.md

Cifra de 637.000 de refugiați nu este numărul real de oameni care s-au strămutat. Mulți dintre cei care au părărsit teritoriile ocupate nu s-au înregistrat la serviciul de protecție socială.

Începând cu 1 decembrie 2014, s-a încheiat orice schimb de documente și informații cu teritoriile controlate de separatiști, de aceea Serviciul nu cunoaște câte persoane au rămas în așa-numitele republici Donețk și Lugansk.

Elena Valentinovna, directorul adjunct al Serviciului de protecție socială din Kramatorsk
Elena Valentinovna, directorul adjunct al Serviciului de protecție socială din Kramatorsk © Sandu Tarlev / deschide.md

Oamenii fug de pe teritoriile controlate de separatiști, în primul rând, din cauza că nu au de lucru. „Singurul domeniu în care își mai poți găsi un loc de muncă este domeniul militar. Alții pleacă din considerente politice. Tinerii care învățau la universitățile din Donețk au plecat și ei. Universitatea de Medicină din Donețk s-a tranferat în Kramatorsk, iar Universitatea de Stat din Donețk a fost reînregistrată în Vinnița”, spune Elena Valentinovna, directorul adjunct al instituţiei.

Oamenii se refugiază pe teritoriile ucrainene și pentru a naște copii care primesc automat cetățenia Ucrainei.

Pensionarii, în mare parte, se înregistrează în Kramatorsk pentru a primi pensia ucraineană. Toate plățile sociale în republicile Donețk și Lugansk sunt foarte mici, iar prețurile în acele teritorii sunt de două-trei ori mai mari decât Ucraina. Statul ucrainean acoperă refugiaților o parte din banii pentru chiria apartamentelor.  

Între timp a apărut fenomenul turismului social. O parte din oamenii înregistrați la serviciul de asistență socială se întorc la casele lor din teritoriile ocupate imediat după ce își ridică pensiile și îndemnizațiile sociale. „Ei ridică și acolo anumite plăți sociale. Statul ucrainean încearcă să facă ordine la acest capitol și să ofere pensii doar celor care s-au mutat cu traiul pe teritoriile controlate de autoritățile constituționale”.

 

8. „Eu nu sunt patriotul acestei Ucraine!”

În Kramatorsk îl întâlnim pe Anatoli Nikolaevici, de 75 de ani, un miner pensionat care a locuit în Donețk. Își primește pensia de 4000 de grivne pe lună în Kramatorsk, deși o putea ridica și la Donețk, în ruble rusești.   

„În primul rând sunt cetățean al Ucrainei! Dar aici, în Kramatorsk, locuiesc temporar. Nu mă identific drept refugiat sau persoană strămutată. Casa mea a fost dărâmată, eu locuiam vizavi de localitatea Peski, cătunul a fost evacuat total. Cătunul a fost nimicit de Ucraina. De fapt, e război! Se trage din ambele părți! OSCE a stabilit de unde au zburat proiectilele – din Ucraina”, ne spune Anatoli Nikolaevici.

Blocul în care locuia bărbatul a fost bombardat de patru ori, toate cele patru scări au fost deteriorate. Blocul stă de doi ani fără căldură pe timp de iarnă!

 

Anatoli Nikolaevici
Anatoli Nikolaevici © Sandu Tarlev / deschide.md

Bărbatul socoate că toată „treaba asta” cu războiul putea fi încetată în anul 2014. Abia acum autoritățile vorbesc despre alegeri sub control internațional, despre un statut special. Toate astea puteau fi organizate în anul 2014, crede bărbatul.

„Vreau să mă întorc în Donețk, acolo e patria mea mică. Eu nu sunt patriotul acestei Ucraine, dar nici al acelei Ucraine care a fost înainte de război. Au fost de toate: jafuri, corupție. Dar acestea nu puteau să se întâmple fără aportul nostru”.
Bărbatul tinde să pună vina pentru ceea ce se întâmplă în Ucraina pe toți cetățenii, inclusiv pe el însuși. „Trebuie să dăm vina pe noi înșine, pe Ucraina, pentru ceea ce se întâmplă aici în ultimii 25 de ani. Ucraina ar fi putut să înflorească de la zero. Noi am creat corupția și oligarhii!”. Teza bărbatului este că trebuie să se ia considerare și opinia Rusiei.

„Dar să vedeți ce au făcut copiii de ziua Independenței Ucrainei (24 august). Au venit copiii de la o școală, elevi din clasele a 9-a, și strigau cât îi țineau gurile: «Putin, huilo!». Acest lucru îmi tăia auzul. Acest lucru înseamnă prostirea lumii”.

9. Cum îi înmormântează ucrainenii pe ostașii din Armata Roșie

În Rai-Aleksandrovka, un sat la aproximativ o oră de Kramatorsk, ajungem cu o mașină militară însoțiți de unul dintre ofițerii de presă ai Comandamentului ATO. În sat urmează să fie reînmormântate rămășițele a 43 de ostași sovietici, care au luptat în cel de-Al Doilea Război Mondial. Cercetările au demonstrat că soldații sovietici au murit în iarna anului 1942, iar corpurile lor au fost aruncate într-un tranșeu de pe un deal de lângă Rai-Aleksandrovka. Ceea ce uimește este faptul că rămășițele ostașilor sovietici au fost dezgropate de o asociație ucraineană, iar de identificarea ostașilor s-a ocupat o organizație rusească. De fapt, au fost identificați doar doi ostași – ambii din Iakutia, Federația Rusă. 

Evenimentul provoacă sentimente contradictorii printre cei prezenți. „Nu înțeleg sensul acestui gest! Pe de o parte, Ucraina condamnă ocupația sovietică, iar pe de altă parte, înmormântează cu onoruri ostașii sovietici”, spune un locuitor al satului.

Ceremonia de reînmormântare a rămășițelor începe cu intonarea imnului Ucrainei. Uimește faptul că la eveniment sunt tineri îmbrăcați în uniforme ale Armatei Roșii.  Diferența față de un eveniment similar în Rusia este că acești tineri nu poartă panglicile Sfântului Gheorghe, ci maci roșii la piept. Din boxe răsună muzică sovietică de front – aceeași muzică pe care o auzim de „Ziua Victoriei”, la 9 mai. De la tribună se ţin discursuri despre eliberarea Ucrainei de naziști. Câțiva copii leșină și sunt scoși din mulțimea absorbită de ceremonie, apoi leșină și un băiat care se află lângă tribună, cu cască pe cap, ținând în mâini o pușcă de război. „E din cauza oboselii”, explică un militar. Copiii stau deja de o oră în picioare, asistând la îngroparea unor oseminte ale soldaților sovietici.  

Adolescent cu steagul Ucrainei la ceremonia de reînmormântare a rămășițelor ostașilor sovietici
Adolescent cu steagul Ucrainei la ceremonia de reînmormântare a rămășițelor ostașilor sovietici © Sandu Tarlev / deschide.md

 

 „Rușii au venit pe aceste teritorii, au sădit mesteceni și au spus: «De azi înainte acesta este pământ rusesc. Aș tăia toți mestecenii cu toporul!”

Sicriile cu rămășițele soldaților sovietici (photo: Sandu Tarlev / deschide.md)
Flori pentru ostași (photo: Sandu Tarlev / deschide.md)
Tineri în uniformele armatei roșii (photo: Sandu Tarlev / deschide.md)
Sicriile ostașilor pe ultimul drum (photo: Sandu Tarlev / deschide.md)

Mai „aproape” de veterani

Centrul de susținere a veteranilor ATO „Poruci” („Aproape”) a fost deschis cu ajutorul financiar al USAID Ucraina. Aici este o sală de forță pentru foștii ostași, un cabinet psihologic, un atelier de pictură pentru copiii veteranilor, un cerc de limbi străine. Centrul organizează pentru veterani antrenamente de alpinism turistic și excursii în munți, călătorii cu bicicletele, ore de cor.

Aici îl întâlnim pe Volodimir – un tânăr înalt în uniformă. E din Donețk, oraş pe care l-a părăsit în anul 2014 pentru a se înrola în armata ucraineană ca voluntar.

Primele trei valuri de mobilizare, desfășurate în anul 2014, nu au acoperit regiunile Lugansk și Donețk. Băieții din aceste regiuni se înrolau în comisariatele militare din alte districte – Harkov, Dnipropetrovsk, Mikolaev. Volodimir nu se lasă fografiat, explicând că în Donețk, de unde a venit, se află familia sa. „Nu vreau să pățească ceva”. Volodimir s-a aflat în Donețk în anul 2014, când separatiștii au acăpărat toate instituțiile statului. Volodimir spune că oamenii nu erau în opoziție față de acțiunile separatiștilor, pentru că stăteau toată ziua în fața televizorului. 

După ce s-a înrolat, Volodimir „a avut noroc”, fiind transferat în Forțele Armate. Serviciul militar a durat un an și jumătate, iar pe poziții, la linia de demarcație, s-a aflat mai puțin. În Zona ATO funcționează principiul rotației.

„La acest centru vin băieții din Kramatorsk, din teritoriile adiacente. Soldații încearcă să se întoarcă la viața liniștită”. Centrul a fost înființat de voluntari, apoi s-a implicat și statul.

Denumirea centrului de reabilitare
Denumirea centrului de reabilitare © Sandu Tarlev / deschide.md

Centrul adună toată informația despre veteranii războiului ruso-ucrainean de la instituțiile de stat. „În primul rând, noi ne ocupăm de reabilitarea soldaților, de ajutorul suplimentar, de exercițiile fizice, activitățile turistice”, spune Volodimir.

Centrul are trei direcții de activitate. În primul rând, este vorba despre interacțiunea dintre veterani. În cel de-al doilea, despre lucrul cu familiile veteranilor – soțiile, copiii, pentru care se fac cursuri de limbă engleză, desen, coregrafie. În fine, centrul încearcă să educe societatea civilă prin promovarea unei serii de lecții cu genericul „Eu sunt cetățean”. Aceste lecții au drept concept comun descentralizarea, promovat de autoritățile ucrainene și care presupune autoguvernarea politică și economică la nivel local. Aici funcționează și o sală de forță, unde soldații încearcă să compenseze acea doză de adrenalină pe care o primeau la război.

În birou intră Ignat, un veteran al războiului din Donbas, care este și curatorul  programelor sportive organizate de centru. „Viața omului se schimbă după ce cineva a încercat să te ucidă. Se schimbă scopurile, prioritățile, de aceea noi încercăm să-i ajutăm pe băieți, ca să nu apară probleme la ei mai târziu, sindromul post-traumatic”, spune Ignat. 

Ignat pe scările centrului de susținere a veteranilor ATO „Poruci”
Ignat pe scările centrului de susținere a veteranilor ATO „Poruci” © Sandu Tarlev / deschide.md

Bărbatul nu a luptat, propriu-zis, pe front. El a făcut parte din grupul de reacție rapidă, ceea ce însemna că se afla pe câmpul de luptă puțin timp, cât acoperea militarii implicați în acțiuni de luptă, apoi se retrăgea. „Ostașii își pierdeau viețile și atunci, și acum, însă nu în numărul de la începutul războiului”.

Volodimir încearcă să deconstruiască unele dintre mituri: carne de tun nu a existat în armata ucraineană nici măcar în anul 2014. „Au fost însă ofițeri mai prost instruiți. Am participant la luptele pentru Aeroportul Donețk și vreau să vă spun că de partea Rusă a fost carne de tun. Chiar și cei care luptau pe contract nu erau foarte apreciați de ruși”, declară Volodimir.

Apoi am întâlnit oameni care au povestit că anul 2014 a fost unul crucial pentru armata ucraineană. Mai aproape de linia frontului, ostașii erau îmbrăcați sărăcăcios, echipați la fel de prost și foarte prost aprovizionați. În spatele frontului, însă, se afla elita: ofițeri și militari la patru ace, profesioniștii. 

Înscripție „Adăpost” pe o clădire
Înscripție „Adăpost” pe o clădire © Sandu Tarlev / deschide.md

Pe clădirile din Kramatorsk sunt desenate săgeți cu inscripția „Adăpost”. „Aceste inscripții au apărut de la ultima escaladare din Debalțevo. Atunci, orașul Kramatorsk a fost acoperit de trei salve din sistemul de rachete «Uragan». Subsolurile din toate casele vechi au fost reconstruite apoi pentru adăposturi. Cel mai mare adăpost se află la Uzina Constructoare de Mașini din Kramatorsk (NKMZ), acel adpăpost este însă închis pentru oamenii de rând.

Ignat nu a părăsit Kramatorskul în timpul ocupației separatiste. Pleca adesea la Lugansk, la prietena sa. Separatiștii porniseră mobilizarea atunci. Scoteau băieții din mașini, le dădeau câte un automat și îi punea de gardă la un block-post. „Așa puteai să te trezești ostaș în armata separatistă”.

Armata ucraineană se afla pe dealul Karaciun, un deal care la nord se deschide spre Slaveansk, iar la sud spre Kramatorsk. Pe acel deal ucrainenii își fortificaseră pozițiile și erau bombardați continuu de separatiști. De obicei, separatiștii intrau într-o curte din Kramatorsk și deschideau focul în direcția dealului Karaciun. Urcau, de exemplu, pe acoperișul unei clădiri de 10 etaje, aduceau un sistem de rachete mobil sau un mortier și trăgeau. Militarii ucraineni urmau să răspundă în direcția caselor locuite de oameni. Apoi veneau jurnaliștii, ca să filmeze crimele de război ale fasciștilor „ukropi”. 

 

Ignat(primul din dreapta), la ieșirea din s.Krasnogorovka
Ignat(primul din dreapta), la ieșirea din s.Krasnogorovka © Din arhiva personală a lui Ignat Baev

Autori:

Text: Vadim Vasiliu

Foto/Video: Sandu Tarlev

Redactor: Ghenadie Nicu

Design/Paginare: Sandu Tarlev, Radu Soltan

Producător: Sorin Bucătaru

Piesa din reportaj: Ada Milea -Graniţa-n raniţă

© deschide.md 2016

Bărbat în tricou cu stema Ucrainei
Bărbat în tricou cu stema Ucrainei, s.Avdeevka © Sandu Tarlev / deschide.md

Tweet